Important e să visezi

Copiii orfani ai unei Românii orfane

E frig și merg agale pe Magheru. Un bunic iși dojenește nepotul să nu mai stea cu ochii in telefon și să admire și el luminițele de pe bulevard. Toate magazinele sunt pline de oameni disperați după cadouri. Astă seară vine Moș Nicolae.
Mi se face foame și mă opresc să imi iau un covrig de la colțul unui bloc. Până să îl termin, ajung la km 0 să ma întâlnesc cu cei care participă la Marșul Îngerilor. Sunt câțiva copii și vreo doi adulți. Pe facebook se anunțaseră mai mulți, probabil că e prea frig.
Îmi aduc aminte de covrig și dau să mănânc din el, dar brusc mă transpun undeva în copilărie când mama îmi spunea să nu mănânc de față cu alți copii, pe stradă, sau dacă nu mă pot abține, să impart. Așa că întreb cine mai vrea covrig. Au vrut destui, dar ne-a ajuns să îl impărțim.
Vișinel nu are fular la gât și nici căciulă pe cap, o să inghețe. Un băiat înalt ține multe garoafe albe în brațe și abia așteptă să ni le dea. Ne spune și povestea lor. Un chip senin, mă îndeamnă cu privirea să mă prezint. În doar câteva minute, aflu că avem atâtea lucruri în comun, de la școala generală până la urmele pașilor de la liceu. Ce coincidență!
De la km 0 până la Autoritatea Națională pentru Protectia Drepturilor Copilului și Adopție, mergem vreo 5-7 minute, timp în care, mă împrietenesc cu Vali. Are doar 20 de ani și deja știe bine ce vrea să facă în viață. Are plan de afacere, realizabil, vise și speranțe. Și toate, dar toate șansele să le îndeplinească. O cunosc și pe Elena, mai baiețoasă și mai răzvrătită, mândră de ea și foarte la modă. Copiii se poartă între ei ca niște frați. Cei mari au grijă de cei mici și cei mici îi ascultă cu sfințenie.
În fața Autorității, ne întâmpină un înger făcut din candeluțe aprinse. Punem florile pe jos și aprindem lumânările. Copiii rămân pentru câteva secunde cu privirea în jos.
Aflăm că in ultimii 26 de ani 38.000 de copii au murit din cauza sistemului de instituționalizare. Răpuși de boli incurabile, fizice sau psihice, răpuși, de fapt, de tristețe.
Îmi dau seama că sunt o ignorantă și că nu știu aproape nimic despre orfanii României. Realizez că printre ei sunt oameni valoroși, care se pierd pe drum din cauze absurde. Întodeauna a fost în mintea mea, cand vedeam copii de la orfelinate, de ce seamană așa mult între ei- toți aveau aceeași privire fără de reacție, tristă și seacă- cineva, zilele astea, mi-a spus că sunt copii sedați și că primesc medicație în centre că să nu deranjeze și să fie cuminți.
În România nu există nici măcar un Registru al posibililor părinți adoptatori- sunt doar câteva asociații răspândite prin țară. fiecare din noi cred că știe câte o familie dornică să ofere un cămin și bucurie câte unui pui de om.
Scrierea mea puerilă e doar un cântec de jale. Copiii orfani ai țării rămân tot acolo, în centre de plasament comuniste care îi indobitocesc.
Surprinzător e că unii încă visează. Și asta a, învățat și eu de la ei în doar câteva minute. Nu te costă nimic să visezi, important e să o faci.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s