Ce am învățat din poveștile mamei. Căprița Veronica

Mama nu a fost niciodată expertă la inventat povești pentru seară. Bunicii se ocupau cu asta.Însă Căprița Veronica a intrat în eternitatea memoriei mele ca fiind povestea fără sfârșit.

Se întâmpla cam așa:

În fiecare seară, nu mai târziu de 9.30, după ce ma îmbăiam, mă spălam pe dinți, îmi puneam pijamale și neapărat șosete, mă băgam în pat, în sufragerie(eu nu am avut niciodată camera mea) și o așteptam pe mama.

Venea, se culcușea lângă mine și începea povestea:

„A fost odată ca niciodată, undeva, într-un colț uitat de lume, peste șapte munți și șapte văi, într-o poieniță, o căpriță, pe numele ei Veronica. Avea doi iezișori. Soțul ei, țapul, fusese învins într-o înfruntare cu un lup, când căprița aștepta sa vină pe lume iedul cel mic. De atunci încolo, Căprița Veronica învățase cum să se descurce singură-muncea cu ziua prin împrejurimi, iar seara aducea merinde iezilor și se bucurau împreună că aveau ce pune pe masă.

Dimineața, nu mai târziu de 7.00, se trezeau, se spălau pe ochi, pe dinți, mâncau ceva doar dacă vroiau și plecau fiecare în treba lui: iezii la școală și căprița la serviciu.

Fiecare ied avea cheia lui și o ținea la gât, pe o sfoară colorată. Trebuia să se aștepte unul pe celălalt la întoarcere și să nu deschidă ușa nimănui.

Căprița Veronica în drumul ei prin pădure s-a întâlnit cu ursul:”Bună dimineața, căpriță, încotro mergi?””Bună dimineața, Moș Martine, mă duc să aduc de mâncare iezișorilor” „Ia stai așa, că suratele albine, m-au cam răsfățat cu mierea anul ăsta și am destulă cât să iți dau și dumneata un borcan.” 

Căprița pusese mierea în coș și plecă maj departe. După 5 minute i-a ieșit vulpea în cale:”Vaaaai, daaaa uuuundeee te grăbeeeești așa Căpriță Veronică?” „Aoleu, buna dimineața și ție Cumătră Vulpe, ia mă duc și eu să iau mâncare pentru copilașii mei și mă cam grăbesc, să nu mă apuce prânzul pe drum” „Dar cumătră Veronica, stai să iți dau niște pește proaspăt că taman ce am păcălit ursul zilele astea”


Și Cumătra Vulpe îi punea în coș căpriței noastre peștișorii pentru ieduți…”

Aici se cam rupea filmul, mama deja pronunțase rar ultimele cuvinte.

Eu întrebam în continuare :”Mama, și cu cine se mai întâlnește căprița?”

Răspunsurile erau altele de fiecare dată. Eu o corectam de fiecare dată până adormeam.

Nu cred că mama are vreun final pentru povestea asta nici până astăzi, dar știu sigur că poveștile pot fi somnifer și pentru oameni mari.

Anunțuri

Un gând despre „Ce am învățat din poveștile mamei. Căprița Veronica

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s