Eu şi bunica mea

Idealul meu de frumuseţe în copilăria anilor ’90, era, fără îndoială, mama.

Cu unghiile făcute întodeauna, duminica după-amiază, când nimeni nu îndrăznea să o deranjeze, cu masca de faţă din miere cu tărâţe, cu părul pe bigudiuri mari din plastic, pentru onduleuri lejere, aşa işi pregătea săptămâna ce urma.

Stăteam întinsă pe covorul roşu din sufragerie, cu mâinile sub bărbie şi ma holbam la ea, cu dorinţa să mă fac şi eu mare . Despre colecţia de pantofi româneşti  celebri, nu mai spun. Mama poartă 34, aşa că toţi pantofii cu toc erau făcuţi la comandă; roşii, cu platformă, verzi, cu toc de 15cm, găseam orice, la mama în pantofar şi îi scoteam în faţa blocului, că pe la 9 ani, imi erau numai buni.

O altă femeie, fără atât de mulţi pantofi, o învăţase, însă, pe mama, să fie aşa cochetă.

Cu un şifonier plin de basmale şi şorţuri, cu veste tricotate şi mereu asortate, bunica era, de fapt modelul. Mai târziu, am aflat, că mama prelease talentul nativ al bunicii, de a se îngriji

Îmi amintesc de crema, la fel de românească, cu care işi dădea pe faţă, în fiecare dimineaţă şi de sprayul ăla bun, pe care îl folosea zi de zi. Maroul  nu se asorta niciodată cu negru, iar basmaua groasă de lână, se purta doar cu vestă tricotată.

De hainele alea bune din stofă şi rochiile de catifea, puse la naftalină, de poşetele cu barete scurte şi de pantofii cu toc pătrat

Anii au trecut şi mama a păstrat toate baticurile, iar astăzi, mă intorc în timp şi îndrăznesc să asortez catifeaua cu lână de dorul bunicii.